"Povestea unui om care nu putea să ajungă acasă"
O poveste cu final fericit datorită implicării partenerilor sociali.
(Cluj-Napoca, 24 noiembrie 2011)
Muzeul sufletului
Desprindem AZI, cuvântul de
IERI rămas să spună şi
MÂINE: „Mai este
SPERANŢĂ….mai umple un vas!”
Haideţi să privim azi spaţiul claustrator al încarcerării, ca pe un muzeu al sufletului. Nu doar pentru a nu cădea în contemplarea propriilor nefericiri şi nu doar pentru a cârpi un prezent nemulţumitor. Cât pentru a conştientiza că micile bucăţele de experienţe de viaţă sunt atât de pline, de rotunjite de însemnătate, încât să putem concluziona că, iată, ne naştem fără timp, deşi e vreme cât să ne-ajungă pentru mii de vieţi; şi doar una capătă răspuns la marile dileme: e viaţa arc – noi suntem doar săgeţi.
Profilul restrictiv al aşezământului accentuează adeseori sentimentul crepusculului, ipostază datorită căreia disputa sufletească rămasă nedezamorsată se consumă într-o uriaşă combustie interioară.
După ce viaţa ne-a surprins într-o ipostază de imaturitate şi ne-a transformat în sclave ale conjuncturii, ne-a îngenuncheat la un zid al plângerii.
Lucian Blaga spunea „Cine nu cade nu se înalţă”
Dincolo de unele mecanisme sufleteşti distorsionate şi a unor inerente virulenţe care fac oamenii subiectivi în viteza lor de a trăi, am păstrat speranţa de neclintit de a fi integrale, de a fi zeiţe pierdute printre firidele unor complicate armonii.
Suntem colectivul de deţinute care am reprezentat Penitenciarul Gherla la Festivalul Multiart.
Am învăţat în acest context – încă o dată – să alegem oportunităţile şi să le folosim, să ne gestionăm optim emoţii care se cereau cuantificate, descifrându-ne valenţe şi abilităţi pentru a ne desfăşura ca eroine în piesa de teatru „Bacantele” a anticului Euripide, precum şi în documentarul artistic „Tărâmul dintre gânduri”, prezentate cu ocazia manifestării.
De neînţeles, aşa cum de neînţeles va rămâne mereu simfonia devenirii. Trăind viaţa în cea mai incandescentă fracţiune a ei, am învăţat în acest timp că el – Timpul – poate fi un exerciţiu în a ne redefini şi poate reclădi, printr-o conduită capabilă să ne salvgardeze valorile etice ameninţate.
Spectatorul – avizat sau nu – a putut conchide că protagonistele s-au reinventat participând la aceste activităţi artistice, coagulându-şi aportul într-o singură voce, care îşi afirmă dezinvolt meticulozitate şi o remarcabilă dispoziţie sufletească – originală prin faptul că nu reciclează clişee.
Au clădit o armonie între textele scenariilor şi transpunerea acestora într-o grafică proprie, demers care le-a transfigurat existenţele şi le-a conferit aureola inegalabilă a visului. Visul ca viaţă dincolo de fruntariile constrângătoare ale Timpului.
S-a rătăcit o bucată de cer printre genele noastre şi a ţesut cu azur o speranţă ce-am trimis-o spre stele. Am regăsit liniştea în oceanul ce priveşte spre libertate: el a stins o durere amară şi a pătruns în culoarea unei dulci picături dintr-un cer. Şi poate, în privirea fiecăreia, s-au pierdut două lacrimi, lăsând o uitare peste tot ce-a fost rău să pătrundă.
Şi poate am reuşit să uităm ce a fost demult, ce a fost prădat deşi nu ne-a fost dat. Am vrut să zărim un colţ de rai, ne-a cântat un nai, despre flori de-abis, despre paradis. Şi am simţit cum absenţa este chiar esenţa celor ce doream, pe când nemuream, chiar şi dacă ţeseam doar un vis.
Exerciţiul, mai mult sau mai puţin reuşit în ale artisticităţii a reconfigurat viziunea şi percepţia asupra vieţii de pe poziţii superioare, care sunt determinate de cu totul alte principii şi idealuri decât cele impure josnice şi grosiere.
Din nefericire, cuvintele sunt prea limitate pentru a surprinde bogăţia stărilor nuanţate care sunt proprii unor manifestări subtile, superioare planului fizic.
mi-s pietrele sub paşi trecuturi vii…..
meteoriţi ce ning printre secunde.
Atât rămânem!
- astre timpurii.
(Cluj-Napoca, 2011)
EL A REUŞIT!
Mărturia unui alcoolic
(fost deţinut)
„Mă numesc Joţo şi sunt alcoolic. Am devenit alcoolic din motive sociale. M-am căsătorit la 18 ani. Am stat căsătorit 5 ani iar în urma acestui lucru a rezultat o fetiţă.
Am locuit într-o zona unde infracţionalitatea avea un grad ridicat. Era în perioada de început al canalului Dunăre – Marea Neagră. Locuiam în Medgidia. Aici am cunoscut o bandă de infractori, din zona Brăilei, care se ocupa de tâlhării şi furturi în zona litoralului. Astfel am fost arestat în 1978 şi încarcerat la Poarta Albă. În anul următor soţia mea a divorţat. În anul 1981, am primit vestea că fetiţa mea a murit într-un accident. Avea doar 7 ani…
După eliberarea din penitenciar în 1983, m-am mutat în Cluj-Napoca şi am început consumul meu de alcool în mod abuziv. Din acel moment am devenit şi dependent de infracţiuni. Toate infracţiunile le comiteam în stare de ebrietate.
Scurtele perioade pe care le-am stat in libertate le-am petrecut în preajma unor infractori, iar îndeletnicirile mele erau în a-mi procura alcool şi a dezvolta alcoolismul. Tot comportamentul meu si gândirea mea aveau un singur scop, acesta fiind întreţinerea dependenţei şi a consumului de alcool. Pentru acest lucru am folosit metode neortodoxe, încălcând permanent codul penal prin tot felul de infracţiuni cum sunt: tâlhării, furturi, acte de violenţă şi tentative de omor.
Eram unul din liderii infractorilor din Ardeal. Am acumulat pedepse efectiv executate de 26 de ani, cu scurte perioade de libertate, de maxim trei luni între pedepse.
După eliberarea din 4 mai 2005 am ajuns să cunosc primul grup de alcoolici anonimi, la 8 zile de la liberare. Cam după o luna de participare la grupuri am înţeles valoarea şi preţul programului AA.
Am înţeles importanta abstinenţei, pentru a putea duce o viata normală. Am legat prietenii cu alcoolici abstinenţi şi am înţeles importanţa familiei Alcoolicilor Anonimi, pentru mine. Am înţeles că fără sprijinul grupului şi fără Dumnezeu nu exista abstinenţă.
Menţionez că am fost ateu, iar prin membrii AA am reuşit să-L cunosc pe Dumnezeu şi să dobândesc o pace sufletească, de care pot să mă bucur. Datorită grupului AA am reuşit să înving 5 dependenţe: alcool, tutun, medicamente, jocuri de noroc si cafea. Actualmente am peste 6 ani de abstinenţă. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că nu am consumat alcool şi ca urmare a acestui fapt, din 2005 nu am mai fost privat de libertate.
Chiar dacă problemele mele sociale nu s-au rezolvat în totalitate, în sensul că încă mai am nevoie de sponsorizare pentru chirie, totuşi sunt mulţumit de realizările mele ca abstinent şi am o viaţă echilibrată şi senină.
Ştiu că alcoolismul nu se vindecă şi n-am voie să beau toată viaţa dacă vreau să trăiesc decent. Valorile pe care le-am descoperit în abstinenţă sunt relaţia mea permanentă cu Creatorul şi voluntariatul pe care îl fac cu dragoste la mai multe asociaţii cum sunt: Asociaţia Identitate Beclean, Fundaţia Rescue Cluj-Napoca, Uniunea Creştină din România, Fundaţia Cristiana.
Sunt fericit întotdeauna când pot transmite mesajul alcoolicilor anonimi prin intermediul asociaţiilor menţionate în diferite penitenciare.”
Ioţo este voluntarul Asociaţiei „Identitate” Beclean, asociaţie care pentru activitatea desfăşurată cu persoanele private de libertate din Penitenciarul Gherla, a fost premiată ca fiind „Voluntarul anului” în cadrul Programului educaţional managementul voluntariatului în penitenciar din cadrul proiectului „Creşterea șanselor de incluziune socială a persoanelor aflate în detenție prin o mai bună educație, informare a societății și îmbunătățirea activităților în penitenciar”.
(Gherla, octombrie 2011)
.
.
,,Poveste despre noi" (Cluj-Napoca, 2010) - Scrisoarea actriţelor din cadrul trupei Morgana a Secţiei Exterioare Cluj-Napoca, care au participat la a II-a ediţie a Festivalului de teatru pentru deţinuţi "Exit". În prezent, doar Maria şi Agneta se mai află în executarea pedepsei privative de libertate. (actualizare la 01.11.2011)
.
.
.
Am îngropat timpul
Am îngropat timpul,
Ca nimeni să nu-l mai găsească,
Am rupt zăvoarele iadului,
Mulţimi de suflete în voie să hălăduiască,
Am ţinut soarele,
Ca întunericul să nu mai vină,
Am dărâmat barierele minţii,
Nimic nu poate-n frâu gândirea să o ţină.
Am zdrobit norii,
Să nu mai umbrească cerul senin,
Am alungat tristeţea,
Putem de viaţă să ne bucurăm din plin,
Am ascuns minciuna,
Tot adevărul bun sau rău să iasă la iveală,
Am distrus prejudecăţile,
Să facă toţi ce vor acum fără fereală.
Am liniştit mările,
Să nu mai inunde pământul mereu,
Am oprit vânturile,
Ce distrugeau tot ce-am clădit cu greu,
Am stârpit răutatea,
Ca peste tot să văd doar chipuri zâmbitoare,
Am renăscut speranţa,
şi lumea asta poate fi mai primitoare.
Răzvan Vasile Cenan
. (Gherla, 2009)
.
.
,,Tot ceea ce suntem este rezultatul a ceea ce am gândit şi am făcut.”
Eu am început să fiu, într-o primăvară, respectiv în anul 1954, luna Mai, ziua 20, în oraşul de pe malurile Someşului, care se numeşte Dej. Părinţii mei mi-au îndrumat paşii pe o cale dreaptă şi cinstită mai ales că tatăl meu, fiind ofiţer de carieră, a dorit întotdeauna ca eu să urmez aceeaşi profesie pe care o avea el, adică să lupt împotriva celor care încalcă legile. A fost şi dorinţa mea, dar din păcate n-a fost să fie aşa. Toate au fost bune până la un moment dat când datorită unor conjuncturi nefavorabile am ajuns ca eu însumi să încalc legea. Singurul vinovat sunt eu, pentru că nimeni nu m-a forţat. Reacţia societăţii a fost promptă şi justă. Aşa am ajuns la închisoare. În acest loc sunt tot felul de oameni şi se pot învăţa multe, atât bune, cât şi rele, depinzând de opţiunea fiecăruia.
Aici, la penitenciarul Gherla, există un serviciu format din cadre care se ocupă cu reeducarea celor ajunşi aici. Nu ştiu cum este la alt penitenciar, dar serviciul acesta de Educaţie şi Asistenţă Psihosocială de la Gherla, chiar funcţionează. Pot spune, fără teama de a greşi că sunt adevăraţi profesionişti. Dovada vie a celor spuse de mine sunt chiar eu. Eu sunt singurul în măsură să spun dacă m-am schimbat sau nu, pentru că doar eu ştiu ce simt. Şi m-am schimbat. Da, într-adevăr m-am schimbat. Am înţeles că se poate trăi din muncă cinstită. În cazul meu munca s-a materializat prin pictură. Până să fiu închis, nu am mai pus niciodată mâna pe o pensulă şi nu am pictat decât la cele câteva ore de desen din perioada şcolii.
Aici însă, cei de la Serviciul de Educaţie şi Asistenţă Psihosocială mi-au sugerat să încerc să mă exprim prin pictură şi m-au încurajat în această direcţie. Aşa am început să pictez. Am muncit mult, dovadă fiind numărul mare de tablouri pictate de mine. De fiecare dată am căutat să transmit un mesaj. Fiecare tablou pictat de mine este o părticică din sufletul meu. Atunci când pictez, renunţ la orice preocupare pentru succes sau carieră, atunci sunt doar eu şi tabloul. Nu mă prea pricep la cuvinte şi de aceea caut să spun ceea ce am de spus prin intermediul desenului şi al culorilor.
Niciodată nu m-am aşteptat ca tablourile mele să placă privitorului. Totuşi am constatat că tablourile pictate de mine plac şi sunt apreciate. Astfel, cu ocazia unei expoziţii internaţionale de pictură organizată la Viena, unde au participat peste 2.500 de pictori din toată lumea am fost clasat pe locul 7 şi am fost premiat. De asemenea am participat la expoziţii în România unde tablourle mele au fost apreciate atât de critici, cât şi de publicul larg.
În acelaşi timp în perioada detenţiei, am colaborat cu Universitatea Populară din Cluj-Napoca, realizând lucrări de grafică pentru a fi folosite în diferite expuneri, aici, în cadrul penitenciarului Gherla am căutat să ajut pe cei închişi şi care doreau să înveţe, prin faptul că am realizat diferite planşe didactice care sunt utilizate în procesul de şcolarizare a celor aflaţi în detenţie.
Cea mai mare mulţumire a mea este aceea de-a vedea că mesajul transmis de mine prin intermediul picturii, a ajuns la cel care priveşte tabloul. Pentru mine, a picta este o modalitate de a mă scufunda în artă şi de a uita. Nu uit nici o clipă unde sunt şi pentru ce. Este adevărat că această condiţie de detenţie pe care o am este grea, dar la urma urmei închisoarea nu este făcută pentru a te simţi bine. Dar este un loc unde ai prin excelenţă posibilitatea de a gândi. De a gândi ce ai făcut, ce a fost bine şi ce nu. Şi ce vei putea să faci. Eu voi picta. Asta este sigur. Mai ales că persoane fizice şi juridice s-au arătat interesate ca după liberarea mea să colaborăm. Dacă m-ar întreba cineva cum este să pictezi, dacă este uşor sau dacă este greu, eu i-aş răspunde că: ,,a picta este uşor sau imposibil”. Cu alte cuvinte, celui căruia îi vine greu să picteze, nu va putea picta niciodată. Cum pictez eu? Ei bine, eu mă aşez în faţa pânzei albe şi o privesc. O privesc până când văd ceva acolo. Uneori nu văd nimic. Dar în momentul când văd nu fac altceva decât să imortalizez cu penelul ceea ce văd. Atunci pânza din faţa mea nu mai este o banală pânză, ci este ceea ce văd eu în acele momente şi ceea ce poate vedea oricine după ce am terminat de pictat.
(Gherla, 2008)
Alexandru Hărănguş
